Insemnari Irelevante

Timiditatea – un defect al oamenilor mari, tupeul – defectul oamenilor mici!

Anacronic

leave a comment »

Maria Filotti (n. 9 octombrie 1883, Batogu, Brăila – d. 5 noiembrie 1956) a fost o actriță și directoare de teatru din România. Jocul său a îmbinat forța temperamentală cu aprofundarea psihologică a rolului.

Maria Filotti s-a născut în comuna Batogu, de lângă Brăila, „un sat așezat în șes, cam între gările Inaca și Dedulești, în apropierea râușorului Călmățui, care era tare poznaș: când era uscat ca-n palmă, când se revărsa înecând recolta.” [1]. Era în clasele primare, la Brăila, când a văzut prima piesă de teatru. Pe vremea aceea nu exista la Brăila un liceu de stat pentru fete, așa că, după absolvirea cursului primar, în anul 1895, a fost înscrisă ca internă la o instituție particulară, „Școala secundară de fete”, condusă de o asociație de profesori și care purta numele întemeietorilor ei, un grec și un italian: Penetis și Zurmali. [sursa]

Era deja sambata dimineata si agitatia era in toi, intr-o cocheta casuta din Braila… Timpul parea a se fi oprit in loc si, cu toate acestea, Marian si Irena nu scapau de povara acestuia. Si-ar fi dorit ca la o blanda bataie din palme, totul sa fi fost gata iar ei sa fie linistiti. Doar avea sa inceapa vernisajul unei expozitii si comune si aniversare.

Ne uitam la ei cu coada ochiului in timp ce incercam sa-i ajutam pe cat puteam, ca sa ajungem la timp. Evident, am reusit. Imi amintesc ca pe drum mi-am sunat cativa colegi de-ai vremii, pentru a-i invita la un eveniment atat de frumos. Ne aflam deja in foaierul cochetului teatru Maria Filotti iar aplauzele nu mai conteneau… Cei ajunsi acolo sorbeau fiecare secunda respirata in acea atmosfera. Inclusiv noi, cei din generatia epocii de aur… Imi staruie si acum in fata ochilor figurile tinerilor mei colegi de corporatie.

Alunecand parca  prin incinta teatrului, am ajuns la etaj. Mainile lui Marian mangaiau clapele pianului iar un domn distins incepuse deja sa recite. Cum e lesne de banuit, de atata mirare pleoapele imi atingeau ceafa. Nimic din ce se petrecea nu era in zona firescului asa cum il intelegeam atunci. Nimic, adica nimic. Iar nimicul s-a adancit si mai tare cand Irena a inceput sa cante Oci ciornie. Linsite. Seninatate. Nimic nu-mi mai ramasese in creier. Totul se inchisese in jurul meu, nu mai aveam nici o legatura cu realitatea de dincolo de locul in care ma aflam.

Aveam sa aflu repede ca nu eram singurul izolat intr-o lume atat de anacronica. Absolut toti cei pe care-i invitasem, am numit aici si fotograful, imi erau conlocuitorii pererfecti ai izolarii absolute. Si atat de placute. Raspunsul simplu si complet e urmatorul… Marian si Irena reprezinta frumusetea in starea cea mai pura ce poate fi gasita in jurul nostru. Oricand. Inca (ne) mai scriu scrisori. Da, da! Scrisori. Pe foi de caiet sau veline, de mana… Anacronic, ha? Iar cand au inspiratie, fac asta:

Pictura & Sculptura

Amintirile astea imi sint atat de dragi fiindca atunci am realizat intaia data, cat de mare e diferenta intre a fi instruit si a fi educat… Ca de la cer la pamant!

Anunțuri

Written by Teiucul

Ianuarie 15, 2013 la 08:00

Publicat în Hobby

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: