La vremuri noi, tot noi

Si dupa cum spuneam, am impins usa cecului in cautarea adevarului absolut. Sau a timbrului fiscal ori a taxei de eliberare a cartii de identitate. Parchez, opresc motorul si cobor din masina indreptandu-ma agale spre locul in care, asa cum imi aminteam din copilarie, ar fi trebuit sa fie institutia. Surprins total, aflu ca s-a mutat cateva strazi mai incolo.

Trag aer in piept si cu rabdare ma indrept spre locul izbavirii. Si m-a traznit: cecul suferise de curand un re-branding masiv, beneficiind de o campanie extrem de agresiva precum si de foarte multi bani investiti in fiecare detaliu. S-a transformat in banca, neicusorule. Si iata-ma deschizand usa sucursalei din cartierul mamei mele. Am ramas mut: totul arata perfect. De la usi, geamuri, podele, birouri, panouri de afisaj, pisiuri, copiatoare, scaune, samd. Perfect, jur! In afara de ei, de pliznoti. Aceeasi. Iar aici nu ma refer la varsta. La un calcul simplu, la nivel national, vorbim de milioane de euro.

– Buna ziua! Vreau sa platesc cutare si cutarica…

– Sigur, va costa atata si atatica…

Trei omuleti erau in incaperea respective: doua (i)ele la relatii cu publicul si unul mic ce butona de zor, cu sonorul pornit. Se juca, trai-i-ar neamul lui. In aceasta liniste angelica, isi face aparitia inca o ea. Si incepe treaba, startul fiind dat de colega celei care ma incasa:

– Auzi, stii tu cine mi-a aruncat painea?

– Da, eu!

– De ce? De ce mi-ai aruncat painea?

– Ca era foarte uscata, era aruncata pe masa si erau si firimituri…

– Si daca erau firimituri, ce?

– Pai am facut curat! Si am crezut ca e prea veche painea si nu o mai mancati…

– Ce??????????????????? Cum adica? Pai mie asa imi place sa mananc painea, uscata! Pai ce inseamna asta? Pai de ce mi-ai aruncat painea? Ce daca era uscata?

– Doamna, erau doar doua felii…

– Aolioooooooooooooooooooooooooooooooo, pai si ce? Asa mananc eu painea, doua felii si sa fie uscata… 

Eu jucam rolul spectatorului mut dar atent. Mult prea atent, as spune. Mai ales ca ma holbam asa de tare ca mai aveam putin si-i dadeam aluia de se juca, doua scatoalce ca sa-i iau scaunul sa vaza ochiul mai bine. Si circul a continuat, fara nici o exagerare, inca 15 minute. Am clacat:

– Va rog sa ma iertati ca va intrerup, as vrea sa va intreb ceva! – zic, adresandu-ma doamnei cu circul si painea

– kjlbdlkbkbnfvnn – ca nu se astepta

– Ce paine va place? Aveti vreo preferata anume?

– Cum? Nu inteleg…

– Pai am niste paine uscata in masina si as vrea sa va fac un mic cadou. Poate asa o sa va decideti sa incetati dialogul asta la care nu sint obligat sa iau parte.

– Dar cum va permiteti? Dar cine sinteti dvs? Dar cum adica? Dar asta e o discutie intre colegi… blablablabla

– Pai atunci poate ar fi bine sa va ridicati de la birou si sa mergeti putin pana in bucatarie sa va lamuriti…

Se ridica mormaind, tranteste un dosar pe birou, varsa un pahar cu apa si pleaca. Si zice soptit: ‘tu-te-n gura de nesimtit! Atat! Acum, doamna are mult mai mult timp sa usuce painea! Noi sa fim sanatosi!