Familia. La Familia. Ei

Asa, ca mi-am adus aminte de ceai care se petrecea pe undeva pe la inceputul lui Octombrie. Apoi a plecat sburlita pe la niste cursuri, eu pe la niscaiva activitati de injectare in grup. Ma rog! Ca sa nu ma abat de la obiectul si subiectul intamplarii, ne-am alergat ceva pana ne-am (re)gasit. Dar despre asta, nu acum.

M-a anuntat intr-o seara, cu vreo saptamana inainte: de Ajun, mergem la ai mei, vreau sa te cunoasca. 😯 Cum mi-a placut mereu sa fiu barbat in casa, am raspuns soptit avand ultimul cuvant: sigur ca da! E inutil sa spun ca n-am mai putut dormi cum se cuvine, pana in seara de Ajun. Aveam tot felul de zbateri, tot soiul de ganduri, eram pierdut. Ma gandeam cat de frumos fusese totul. Si ca avea sa se termine. Nu aveam cum sa trec de asa o intrevedere. Mai ales ca nu prestasem nimic de genu’ pana atunci. Tinand cont ca acu’ is maritat, nici dupa. In toate framantarile mele, am mai primit inca o karata maxima de la var’su cu-care ne-am vazut la un cico. Zice ala:

– Sper ca stii sa canti si ai invatat minim doua poezii.

– Ce???????

– Pai asa e traditia! Fiecare primeste cadouri de la ceilalti, insa trebuie sa merite

– Hai ma, lasa-ma in pace si nu mai face misto de mine ca si asa is stresat!

Tin minte ca ieri dimineata serii de Ajun, nu mai eram om. Cred ca pe la 8 dimineata, m-am bagat sa fac baie! Pe la 10 am iesit. M-am frecat de m-a luat dracu, imi parea ca put necorespunzator pentru asa un eveniment. Eu sint un om extrovertit, fac fata cu greu emotiilor. Acestea se manifesta intr-un singur mod – ma doare stomacul de turbez. Asa ca urmatoarele doua ore, le-am petrecut pe tron facandu-mi zeci de planuri despre ce voi spune, cum ii voi recunoaste pe invitati, ce furculita trebuie sa folosesc la ciorba si tot asa. Pe la miezul zilei, am inceput sa caut tinuta de gala. In afara de hainele vecinilor si fo’ doua rochii de prin sifonier, am probat tot. Nu-mi venea nimic, imi curgea pana si rimelul de nervi. Pe scurt, am intarziat cam 90 de minute. Sburlita ma astepta cu sufletul la gura. Cred ca-si imagina ca nu mai apar. Familia (am aflat dupa niste ani) o suna in disperare ca se facuse 22.30, serbarea statea sa inceapa. Norocul al mai mare a fost ca parintii ei locuiesc la cateva blocuri distanta.

Am ajuns! Ma cacam pe mine. La propriu. Eram chircit. Cred ca nu erau in tot orasul gaze cate se aciuasera in stomacul meu, imi era frica si sa clipesc. Casa era, evident, plina ochi. Parinti, cumnati, matusi, bunici, veri si verisoare. Si eu, singur cuc. Am vorbit intr-una, tin minte toata viata! Buna seara! Va multumesc frumos, la revedere! Bine, intre aceste doua replici pline de intelepciune populara, s-au petrecut extrem de multe alte lucruri. In primul rand, am avut norocul de a fi invitat sa iau loc pe cel mai ferit scaun – in capul mesei. Discret, discret. Ma vedeau toti, din orice pozitie. Sa mai spun cam in ce hal transpiram? N-are rost!

Ma simteam si foarte bine asezat ca pupaza acolo si ma ajuta si faptul ca intarziasem. Iar ceilalti isi mestecau gandurile cred, ca prea ma fixau toti cu privirile. Si au inceput sa curga bucatele. In afara de salata de boeuf (care ulterior s-a dovedit a fi de vinete) nu recunosteam nimic. Pun barba in piept, vad zecile de pahare si miile de tacamuri. Am fost sigur ca nu trec de aperitive, era imposibil. Salvarea mea a fost sburlita care imi punea in farfurie. Am fost un delicat, am muiat camesa in niste sosuri, le-am dat si pantalanilor sa manance ba chiar cred ca am varsat si paharul cuiva. Si pe cand marunteam adanc o felie minuscula de cascaval, am avut o tresarire. Cineva spunea:

– Acum, trebuie sa cantam!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Mi-a trecut toata viata prin fata ochilor. Ma si vedeam invitat sa ma imbrac in cotumul de greiere si urcat pe scaun pentru a canta un colind. Cum acel costum imi ramasese mic, aveam sa scap. Apoi m-am gandit ca or sa-mi spuna ca trebuie sa fiu abecedar. Tind sa cred ca groza-mi intiparita pe chip i-a facut sa inteleaga ca nu e cazul sa insiste. Asa ca am fost iertat. Dar cu o conditie – sa spun o poezie. Am mormait ceva neinteligibil si mi-am indesat ceva in gura, in semn de protest. Nu am cuvinte sa reproduc toate injuraturile pe care mi le adresam pentru ca nu-l luasem in seama pe var’su.

Ca sa reusesc sa scap onorabil, am dat din maini, piciore si din alte alea de i-am facut pe oameni sa inteleaga ca vreau sa ma imbrac in Mos Craciun. Si am dat cadouri. Traditia se pastreaza si azi. Si culmea a fost ca familiei i s-a parut ca fusesem extrem de volubil in seara aia. Mi-or fi auzit gandurile.

Anunțuri